Gândurile şi imaginile ei

In copilarie, eram geloasa pe copiii care aveau bunicii in localitati indepartate. Le ascultam povestile despre satele bunicilor si efectiv le invaluiam intr-o poveste. Bunica mea la care mai mergeam in copilarie statea la 2 sate distante. Era minunat acolo dar simteam nevoie de cunostere. Pentru ca, asa erau vremurile, ca in afara de satul bunicai si mersul la Iasi cu treburi, nu exista excursii cu familia. Acum e alftfel pentru Vlad; de bunicii de acasa se delecteaza zilnic iar mersul la bunicii din Vama inseamna cutreieratu muntilor si joaca in Moldova.

Am ajuns si noi in concediu. Nu a fost asa cum am planuit, ci mai bine :) Initial ne gandisem la un mic tur prin Romania dar cu raceala care m-a prins si pe mine si pe Vlad, ne-am rezumat pe aici pe aproape. 

In vreme de pandemie si izolare sociala, Pastile a fost sarbatorit altfel: fara mers la biserica in noaptea de inviere si fara nepoti sau fini in vizita. Totusi, am facut celebrii cozonaci, pasca si drob fara de care nu exista Pasti la bunici. In plus, am pastrat si traditia spalatului cu bani si ou rosu pe obraji in prima zi de Pasti, sa fim frumosi tot anul.  Activitatea fizica individuala este permisa perioada aceasta asa ca am profitat de sesul acesta linistit in culori de primavara.

In mod ciudat, pentru noi schimbarile venite in perioada asta sunt binevenite. Eu si Ionut oricum suntem doi introvertiti, nu suntem fani vizitare. Ne plec oamenii, tinem la unii ca la ochii din cap dar avem nevoie un pic mai mult poate decat altii de bula noastra, de spatiu nostru asa - in trei. Asa ca statul asta acasa este ca o incarcare bine meritata de baterii. Perioada asta Ionut lucreaza de acasa de pe 16 martie, in fiecare zi. El deja lucra 2 zile pe saptamana de acasa, avea biroul lui pregatit. Ce bine a prins, sa fim la pranz toti 3, sa ne bucuram in voie de fiecare dimineata, sa profitam de bebeluseala din plin. In plus, noi traind la tara, nu s-au schimbat multe nici in comunitate. Aici oamenii oricum nu calatoresc, merg la cumparaturi doar pentru cele necesare, animalele din curte tot au trebuit ingrijite, agricultura tot a trebuit sa continue, florile si zarzavaturile din gradina tot au fost de prasit... Am sarbatorit-o si pe "bia" care a facut 6

Prima data nu se uita niciodata, nu? Prima calatorie cu avionul, prima excursie in afara tarii a fost in noiembrie 2012, in Italia. Imagineaza-ti, eu, o studenta vai de capu meu, am ajuns cu 50 euro in buzunar (si aia primiti cadou cu cateva zile inainte de Sf. Mihail si Gavriil), cu un rucsac in Bari, Acri, insula Dino. Traiasca Veronici, Pasquale si mama lu' Veronici pt experienta minunata, pt bucate si absolut tot. Odata ajunse in Acri, dupa o plimbare placuta cu nea' Mango , mama Veronicai ne-a asteptat cu bunatati care mai de care. Ne-am plimbat apoi prin Diamante si Scalea pana am ajuns la Insula Dino.

Pff, foarte complicat sa pui un baietel de 1 an si un pic sa stea la poze... Iar bradul deja trecuse prin vreo 3 lesinuri.

Toamna ce abia a trecut, a trezit in mine o melancolie adanca rau de tot. Asadar, dupa ce am cautat prieteni vechi (life happens) m-am trezit ca retraiesc cel mai urat an din viata mea: 2014. Si nu ca trec prin aceleasi evenimente ci doar mi-am amintit de durerea de-atunci... . Incet, incet, am inceput sa ma gandesc la tot ce a insemnat al 3-lea deceniu din viata mea. 2010 a fost un an al explorării, a încercărilor, a cautarilor de sine. Eram la facultate, aveam prietenele langa mine si invatam sa cresc mare :). Iar 2011 a fost anul cand mi-am dat seama ca TU esti exact pe masura inimii mele. Si anul in care am ajuns pentru prima data la mare. In 2013 am terminat masterul si atunci a fost primul job! Cel mai urat an a fost 2014, an in care am suferit de mi s-a rupt inima de dorul prietenului pierdut; cu urlat, cu boceala pe toate părțile si cu sprijin enorm (forever love pt spijinul de atunci, prieten drag). A durat mult sa am parte, cat de cat, de acel "closure". I

Cand avea Vlad vreo 5 luni am ajuns la Baiceni la manastire. Acolo, un preot tare dragut, ne-a invitat sa ne plimbam prin zecile de hectare de vie pe care le aveau. A fost un peisaj tare frumos, via de acolo fiind foarte diferita fata de via pe care o aveam eu inca din copilarie. Si am zis sa-i facem lui Vlad o poza cand il aruncam pe sus, deasupra acestor minunatii. Si de atunci tot avem traditia sa-l aruncam pe sus cand ajungem in locuri frumoase si dragi sufletului. Desigur ca de multe ori uitam.